Buzău: Copiii care merg la școală cu haine împrumutate și fără rechizite

Ce se întâmplă când educația devine un lux? În Buzău, zeci de familii trăiesc o realitate dură, unde copiii merg la școală cu haine împrumutate și fără rechizite. În umbra Inspectoratului Școlar Județean, casele improvizate ascund o poveste de luptă împotriva sărăciei, iar bucuria începutului de an școlar este umbrită de lipsuri.

Pe strada Alexandru Marghiloman, viața decurge într-un ritm monoton. Familiile se străduiesc să își îndeplinească nevoile zilnice, în timp ce copiii își îngrijesc jucăriile fragile. Nicolae Ghinea, un tată cu un salariu de 2000 de lei pe lună, mărturisește: ‘Ne chinuim, nu avem tot ce ne trebuie. Avem curent, dar nu toți, și rechizitele sunt scumpe. Am avea nevoie de ghiozdane, dar nu putem să ne permitem.’ Este o poveste comună în această zonă, unde fiecare leu contează.

Ionița Alexandru, un alt părinte, își împărtășește dificultățile: ‘Am trei copii și suntem într-o situație critică. Un pix costă 5 lei, un caiet 7 lei, iar eu câștig 4000 de lei pe lună, dar nu ajung niciodată.’ În fiecare zi, rutina lor este întreruptă de spargerea unei țevi sau de o ceartă între copii, dar nu și de promisiunile autorităților.

Peste 44.000 de copii au început noul an școlar în județul Buzău, dar nu toți au beneficiat de sprijinul necesar. Deși Primăria a alocat 2,1 milioane de lei pentru a oferi ghiozdane și rechizite, mulți rămân în urmă. ‘Toți copiii care sunt înscriși în mod oficial primesc un ghiozdan’, afirmă primarul Constantin Toma. Dar ce se întâmplă cu cei care nu au acces la educație din cauza condițiilor precare?

În aceste zone, copiii care ajung la școală sunt eroii unei povești triste. Mulți dintre ei au fost nevoiți să amâne educația până la vârste mai mari, cum ar fi Anton Manole, care își aduce copiii la școală abia acum, la 9 ani. ‘N-am avut haine, n-am avut ce trebuie’, spune el, împărtășind povara grea pe care o poartă.

Consilierul local Silviu Roșioru recunoaște nevoia urgentă de sprijin: ‘Trebuie să construim locuințe sociale, să ne concentrăm pe integrarea acestor familii. Este inadmisibil ca, în 2023, copiii să trăiască în asemenea condiții.’ Dar promisiunile rămân doar vorbe, în timp ce familiile continuă să se zbată în sărăcie.

În fața acestor provocări, comunitatea se unește. Familiile își împărtășesc resursele limitate și încearcă să se sprijine reciproc. ‘Ne ajutăm unul pe altul și asta e viața noastră’, concluzionează Nicolae. Este un testament al rezilienței umane, dar și o chemare la acțiune pentru cei care pot face o diferență.

Într-o lume în care educația ar trebui să fie un drept, nu un privilegiu, copiii din Buzău ne amintesc de responsabilitatea noastră colectivă. Este timpul să acționăm.