Memoria uitată a Revoluției din ’89: O lecție amară

‘Voi să nu muriți pentru țara care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei.’ Este un apel tulburător lansat de Ioan-Florin Florescu, un preot misionar român din Scoția și Irlanda. La 36 de ani de la Revoluția din 1989, întrebările rămân fără răspuns. Cine a tras, cine sunt cei care ne-au lăsat fără prieteni, frați sau părinți? Înțelegerea se pierde în negura timpului, iar martorii se sting, unul câte unul.

Florescu, marcat de pierderea prietenului său, Adrian Ioanesei, promite să amintească mereu această durere: ‘Am să reiau acest text până voi afla de mâna cui a murit’. Își dorește ca povestea să fie spusă, an de an, pe 22 decembrie, deși acceptă că răspunsurile par tot mai îndepărtate.

Revoluția a fost un vârtej de haos și speranță, iar în acel decembrie s-a vărsat mult sânge. Armata lui Ceaușescu a lăsat în urmă de șapte ori mai puține victime decât noua armată, aceea din jurul lui Iliescu și al foștilor securiști. O realitate dură, pe care Florescu a observat-o încă din primele zile după Revoluție. La mai puțin de 20 de ani, el deja vedea cum vechile figuri se reîncarcă cu putere, la partid, poliție și procuratură.

În ianuarie 1990, Florescu publica în revista ‘Replica’ editorialul cu titlul: ‘Tot ei sunt!’. Timpul a trecut, dar răspunsurile nu au venit.

Amintiri din copilărie

Florescu povestește o scenă emoționantă pe care a trăit-o într-o vizită în Vaslui, pe strada prietenului său de-o viață, Ioanesei Adrian. Poveștile copilăriei lor se reîntorc în prezent, printre băieții care joacă fotbal pe drum. Când întreabă un copil cum se numește strada, răspunsul vine simplu: ‘Ioanesei Adrian’. Curios, un alt băiat îl întreabă pe bărbat pe cine caută. Răspunsul său provoacă mirare: ‘Pe Adrian Ioanesei’.

Copiii de atunci au crescut și fiecare și-a urmat calea. Corespondența cu Adrian, puțină cât era, s-a oprit brusc în timpul studenției lui Florescu. Iar de la Colma Puși, dragostea secretă a indianului Ioanesei, află trista veste a morții prietenului său, în decembrie ’89, lângă Buzău. Împușcat cu gloanțe ‘de proveniență necunoscută’, povestește rapoartele, deși pentru Florescu, vinovatul moral e clar.

Destin și resemnare

Adrian, ca un adevărat indian, a fost înmormântat între ‘cazematele’ copilăriei, iar țara l-a decorat, acordând numele său străzii unde copiii se joacă acum. Într-o reflecție amară, preotul le spune copiilor să nu repete greșeala prietenului său: ‘Să nu muriți pentru o țară care nu știe cu ce gloanțe au fost omorâți copiii ei’.

Ioan-Florin Florescu, binecunoscut în diaspora, a plecat din România în 2011, sătul de criza morală a societății românești. Călătoria sa din țară până la Scoția nu a fost ușoară, dar nu a renunțat niciodată la vocația sa. Își continuă misiunea în străinătate și, prin blogul său ‘Jurnal Scoțian’, își exprimă deschis nemulțumirile față de derapajele de acasă.